Povestea drumului final

Bunicului meu, pe ultimul drum

Te-ai dus, bătrâne, lumea-i mai pustie,
Nici nu mai ştiu... E vineri sau e luni?...
Aşa e viaţa şi-a fost dat să fie,
Să pleci în lumea celor drepţi şi buni.

Ţi-a fost destin dorinţa de-a fi bine,
Muncind din greu să poţi ceva să laşi...
Mai stai bătrâne, hai, mai stai cu mine,
Să mai vorbim, făcând ultimii paşi.

Sunt vremuri grele, ştii şi tu, bătrâne,
Şi chiar se poate şi mai rău va fi,
Fă tu dreptate, cum ai zis... de mâine
Să fie bine pentru-ai tăi copii.

Azi iei cu tine tot ce ne apasă,
Ne iartă dar că-ţi spunem doar drum bun,
Fară de tine ne-ntorcem acasă,
Ăsta-i finalul... Ce mai pot să spun?

Căutător printr-un răspuns

Niciodată,

De nu-nţelegi de ce-mi sunt ochii goi,

Să nu mă crezi când număr pân’ la doi.

Niciodată,

Să nu mai zici nimic de rău, de noi,

Să nu te uiţi cu milă înapoi.

Mereu îmi pun câte-o-ntrebare,
Mereu îi caut un răspuns,
Găsindu-l, aflu cu mirare
Că trece viaţa pe ascuns.

La miezul zilei caut clipa
Ce dă un sens spre absolut,
Dar noaptea şi-a întins aripa
Şi tot ce-a fost a dispărut.

Cu ritm fugar aştept să vină
Un uragan cum n-a mai fost,
Să caut drumul spre lumină,
Să caut visului un rost.

Din mai târziu spre niciodată
Plutesc şi spaţiu-i infinit,
Deşi nu ştiu dacă, vreodată,
Voi şti că pasul n-am greşit.

În prag, o lacrimă fugară
Mă face să mă-ntorc din drum,
A mai trecut încă o vară
Şi totu-i ars, şi totu-i scrum.

Mă voi minţi? Pot înţelege
Că tot ce fac e în zadar?
Că nu există nici o lege
Şi sfânt nu e nici un altar?

Veni-va clipa următoare,
Şi toate vor avea răspuns,
Răspunsu-i greu şi simt că doare...
De fapt ce sunt? Ce am ajuns?

Poem stingherit

Trăiesc din milă şi mănânc din milă,
Şi cerul cade, peste mine, greu,
E dimineaţă iar şi îmi e silă,
Când ştiu că în oglindă mă văd eu.

Am fost un om, cu bune şi cu rele,
Trăit-am viaţa, mai uşor, mai greu,
Visam că vom putea urca la stele,
Credeam în drumul dat de Dumnezeu.

Venit-a cu însemn de cruce moartă,
Trei oameni ce-şi doreau să nu mai fiu,
Şi ne-au trimis, cu împrumut, o soartă,
Ce astăzi se vrea cruce şi sicriu.

Privesc trecutul şi nu-mi vine-a crede,
Ce astăzi ştiu, cum n-am putut să ştiu?
Simt doar că moartea-n mine se repede,
Şi văd că e dorită de-al meu fiu.

Trăiesc stingher şi simt că timpul trece,
Mănânc când am, dar nu pot să cerşesc,
Îmi e de-ajuns un strop de apă rece,
Ca să le-arăt că totuşi eu trăiesc.

Trecut-am pragul morţii, nebuneşte,
Şi ştiu mai multe, altfel le gândesc,
Vreau viaţa s-o trăiesc doar omeneşte,
Vieţii să-i spun , în zori, că o iubesc.

Păgâne umbre simt că pot supune...
Putem fi iar întregul absolut,
Cu-n singur gând putem fi o minune,
Redefinind hotare din trecut.

Schimbând însemnul ordinii inverse,
Recuperăm din mers ce s-a pierdut,
Vom da contur atâtor umbre şterse,
Vom fi ce-am fost, şi mult mai mult, ce-am vrut.

Risipă-n haos

E tot mai greu! Mi-e tot mai dor de tine,
Şi cerul parcă neguri şi-a tocmit,
Mă simt din lumea asta izgonit,
Dar tot mai caut zilele senine.

Lumina zilei când mi se arată
Mă-ngân cu ploaia într-un murmur trist,
Şi mituiesc speranţa să rezist,
Să fim noi doi, cei doi de altădată.

Redând valoare vieţii ca poveste,
Tot ce trăim să fie la plural,
Să transformăm absurdul în real,
Iar pe „va fi” să-l definim prin „este”.

Din sens invers să facem drum spre soare,
Recâştigând din mers tot ce-am pierdut,
Uitare aruncând peste trecut
Ca peste-a verii ploaie trecătoare.

Şi tot mai mult aştept să vină clipa
Când vom deschide uşa casei noi,
Şi împărţi-vom timpul doar la doi,
În haos risipind, pe veci, risipa.

Rugăciune-n vis

Eu mă rog mereu, mă rog şi-n vis,
Să se poată ceva inversa,
Iartă-l Doamne, ia-l în grija ta
Pe acest copil ce m-a ucis.

Lacrimile sunt un semn real,
Răbufnind prin gânduri de moment,
Doamne, iartă-i gândul indecent,
El e spuma crestelor de val.

Simt venind o zi ce n-a mai fost,
Liniştea ne va cuprinde, blând,
Dă-ne, Doamne, forţa unui gând,
Dă-ne, Doamne, al iubirii rost.

Printre sensuri

Între ultimatum şi dictat
Dumnezeu, se pare, m-a uitat,
Toţi mă vor un nume ce a fost,
Eu mă lupt pentru al vieţii rost.

Cei de-aproape-n suflet mă lovesc,
Alţii nici în ochi nu mă privesc,
Mulţi mă simt un ghimpe-n gândul lor,
Fericiţi ar fi de-ar fi să mor.

Simt că-i greu şi tot mai greu mereu,
Însă eu tot cred în Dumnezeu,
Oameni răi de toate m-au furat,
Mintea însă nu îmi e de luat.

Între ultimatum şi dictat,
Ştiu că unii cred că-s dărâmat,
Însă ştiu că nu pot fi învins,
Nu mă las de răul lor cuprins.

Lupt şi lupt cu gândul lor mişel,
Lupt, în adevăr, pentru un ţel!

Din Da în Nu…

Ceea ce-mi spui aşa aş vrea să fie,
Cuvântul să îşi aibă rol concret,
Să faci mereu speranţa să învie,
Denominând absurdul în regret.

Am înţeles de unde până unde
Pot să accept că nu-i nimic fatal,
Să urc mereu ştiind că pot ascunde
Contrariul mult doritului egal.

Nici nu mai vrei să crezi că, totuşi, poate
Cei ce ne ştiu şi văd şi înţeleg,
Şi văd şi eu că-mi sunt contrare toate
Şi nu mai am curajul să le neg.

Alerg mereu crezând că voi învinge,
Dar tot mereu ajung pe locul doi,
Mă simt bătut şi nu mă pot atinge,
Mă mişc, din ce în ce, tot mai greoi.

Dacă rostesc pe "nu" se-aude "da",
Şi dacă-i "da" se înţelege "nu",
De vreau sau nu, prevăd ce va urma,
Şi nu mă mir că tu nu mai eşti tu.