Şi chiar trecutul are rostul lui,
Iar primăvara face tot ce poate
Să redeschidă calea soarelui.
Întotdeauna caut calea dreaptă
Să nu mă-ntorc, să nu mă-mpleticesc,
Nu pot să fiu doar cel care aşteaptă
Şi asta e, şi ştiu ce îmi doresc...
Arzânde, într-o clipă infinită,
Pe cerul nopţii stelele-s de jar,
Adună-mi tu privirea mea strivită
Şi ai să vezi că toamnele dispar.
La ceas de noapte către cer privesc
Statornicind puteri fără hotare,
Mi-e dor mereu de lacrima de soare,
O lacrimă cu suflet îngeresc.
Simţind acut că nu mai pot dormi
Când toţi îmi spun că tu îmi eşti balsam,
Îmi caut loc în cer spre a muri
Dacă mi-e dat doar astfel să te am.
Al nopţii pas ne dă mereu târcoale
Şi ne aşază viaţa în destin,
Iar muntele ce-n vale se prăvale
Ne va vorbi de anii care vin!
Te-aştept să vii pe aripă de gând,
Un vis să-mi fii, mereu să îmi rămâi,
Eu ard mereu, sunt patimă arzând
Când îmi eşti gândul zilei cel dintâi.
Şi caut iar a nopţii întâmplare
Când zorii zilei iar se împreună,
Tu eşti mereu o lacrimă de soare,
Eu nu-s decât o lacrimă de lună.
Te-aştept în gând şi te aştept real,
Să fii din nou mai mult decât ai fost,
Te simt a-mi fi destin şi ideal,
Şi înţeles al vieţi-mi spre un rost.
Încă o zi se scurge înspre noapte,
Aştept mereu să treacă încă-o zi,
Mi-e dor de-a te găsi ascunsă-n şoapte,
Mi-e iarăşi dor de ochii-ţi a privi!
Iar dacă lupta-mi este pe sfârşit,
Eu am să fiu cu tine-n orice zi,
Şi vom da sens iubirii-n infinit,
Şi împreună tot noi doi vom fi!
Mi-e iarăşi dor de cerul înstelat,
Mi-e dor de clipe răvăşind lumina,
Şi parcă e mereu adevărat
Că amândoi ne regăsim odihna.
Te-aş căuta, în margine de lume,
Te-aş căuta oriunde ai pleca,
Aş da acum şi drumului un nume
Să te găsesc, să fii numai a mea...
Aşa te văd mereu tot mai frumoasă
Şi plină de speranţă şi de vis,
Şi orice ar mai fi nu îmi mai pasă,
Viaţa mea e doar un compromis.
Apusul e un fel de amintire
Şi răsărit spre noaptea ce va fi,
Doar steaua luminării din privire
Se zbate între nori şi zori de zi.
Am trecut din nou printr-o furtună,
Fulgerele m-au lovit din plin,
Semnul că va fi şi vreme bună
Pus-au iar amprenta pe destin.
Am văzut hotarul de aproape,
Am simţit că hăuri mă atrag,
M-au cuprins învolburări de ape
Şi credeam că iarăşi trec de prag.
Parcă simt că umbre-nsângerate
Mă tot vor strivit, fără un drum,
Însă totuşi sper să mi se-arate
Zile fără foc şi fără fum.
Chiar mă-ncred că pot privi spre soare,
Ştiu că norii nu se mai grăbesc,
Ştiu că mâine-i ziua următoare
Când zdrobi-voi răul pământesc.
Şi-i plătită de atâţia ani,
Dar se vede că deloc nu-i pasă,
Eu îi sunt prieten, voi duşmani.
Preţ enorm plătiţi pe viaţa mea,
Încercaţi să mă loviţi din plin,
Nu vi-i teamă că s-ar întâmpla
Să muriţi chiar voi câte puţin?
Voi loviţi crezând c-aveţi putere,
Simt ce vreţi, dar nu vă mai parez,
Ştiu acum să trec peste durere,
De prostia voastră mă distrez.
Mi-aţi furat ce-aveam mai drag pe lume,
Şi loviţi crezând că mă loviţi,
Astăzi însă, jur pe al meu nume
C-o s-aveţi doar ceea ce-mi doriţi.
Mi-aţi dorit să-ndur singurătatea,
Mi-aţi dorit să n-am unde munci,
Chiar aţi vrut să-mi pierd şi libertatea,
Vă e teamă c-aş putea vorbi.
M-am privit murind, nu doar o dată,
S-a mai vrut să par că-s otrăvit,
Omorâţi cu mâna nepătată,
S-arătaţi că eu sunt un tâmpit.
Ca şi viermii m-aţi lovit în spate,
Din minciuni făcut-aţi fapt real,
Şi, deşi aveaţi şi voi păcate,
V-aţi luat exemplu ideal.
Îngerii au fost mereu cu mine,
Trei arhangheli m-au păzit mereu,
Îmi deschid azi drum şi va fi bine,
Drumul îmi e dat de Dumnezeu.
Voi reface chiar din temelie
Ceea ce prin voi s-a dărâmat,
Şi voi fi din nou o torţă vie,
Voi mereu trăi-ve-ţi în păcat.
Când mai toţi voi-vor a-nţelege,
Vine clipa unei mari schimbări,
Că există pentru toţi o lege
Cu răspunsul dat prin întrebări.
Mi-e totuşi dor de o privire-a serii,
Când simt că cerul iarăşi e senin,
Şi se arată semnul primăverii,
Noi doi şi o clepsidră de destin.
Schimbări, de-acum încep deja să fie,
Păşim, din nou prin soartă, tot pe jos,
Deşi, impusa lumii ierarhie,
Ne-a fi dorit un sens anevoios.
Când toamna va da semn că o să vină,
Cu tot alaiul nopţilor mai reci,
Noi vom alege drumul spre lumină,
Şi ştiu şi toţi ai tăi că o să pleci.
Şi dacă întrebări se vor mai pune,
Vom răzvrăti al lumii pas firesc,
Eu să te am în viaţa mea minune,
A mea să fii, în veci să te iubesc.
Şi-ai să-nţelegi că viaţa e senină,
Mireasă pentru suflet să îmi fii,
Vreau vremurile care or să vină
Să nu ne mai găsească iar pustii.
Minciuna pune semn definitiv
Pe ceea ce, de fapt, nu se putea,
Şi tot încearcă a găsi motiv,
De-a-ntoarce totul împotriva mea.
Ascunse gânduri s-au dorit hotar,
Lăsând destinu-n haos risipit,
Precum un semn greşit în calendar
Ce-aşteaptă să se simtă-ncercuit.
Vag, dedesuptul, se-arată-n fum
Prin logica cuvântului uitat,
Şi piedici pune pasului, în drum,
Dorindu-se motiv întemeiat.
Întortocheatul vad e răstignit,
Şi sens absurd s-a vrut ca înţeles,
Nimicul prefăcut în infinit
Se alegea pe sine ca ales.
Doar adevărul nu se vrea minţit
Chiar dacă-i tăietor ca un cuţit.
Vine vremea altor fapte,
Vine vremea altui gând,
Semnul mi s-a dat azi noapte
Când priveam spre cer plângând.
Ştiu că mâine sau poimâine
Apele-şi croi-vor drum...
Jur pe-un ultim colţ de pâine
Că renasc, de-ar fi, din fum!
Când vedeam o stea-n cădere,
Nume n-aş fi vrut să-i dau,
Însă ştiu că-a ei durere
Nu am voie să o iau.
Plânsul zorilor de vară
Va da timpul înapoi,
Altă stea o să răsară
Să fim încă-odată noi.
Universuri paralele
Se vor strânge la un loc,
Închizând între zăbrele
Un zălud şi tragic joc.
Astăzi se arată ora
Ce dă sensuri altui drum,
Parcă-n ochii tuturora
Lacrimile ard cu scrum.
Şi se simte că ne cheamă
O iluzie de-acum,
În acest sfârşit de dramă
Cerul ne ascunde-n fum.
Ne-a fost dat şi-a fost să fie
Semn de-ntoarcere-n destin,
Eu ajuns-am torţă vie,
Tu un zâmbet clandestin.
Astăzi viaţa reîncepe,
Toate-n matca lor revin,
Însă nimeni nu pricepe
Că suntem loviţi în plin.
Tot încearcă vremea veche
Să-şi găsească un final,
Noi am fost doar o pereche,
Absolută-n ideal.
Între adevăr şi fapte
Ne-au dosit un crez banal,
Înţelesul, printre şoapte,
Devenea mereu real.
Existenţe sclivisite
S-au tot vrut a fi trăiri,
Dar, cu vorbe ticluite,
Ne-au furat din împliniri.
Când haotic, când cu ştiinţă,
Morţii ne-au promis ca miri,
Ca şi cum, printr-o sentinţă
Aveam moartea în priviri.
Întâmplatu-s-au prea multe,
Astăzi ştim că e destul,
Cine să ne mai asculte
Când trecutu-i vid şi nul?
Despicând mereu lumina,
Mai direct, mai în recul,
Mai mereu avut-am vina
De-a fi ceasului pendul.
Când vroiam a înţelege
Ceea ce avut-am dat,
Nu aveam ce mai alege,
Sufletul ne-a fost furat.
Şi simţeam mereu căderea
Orişicât am fi urcat,
Ca să nu avem puterea
De a şti ce s-a-ntâmplat.
Crezul patimei banale
Învăţat-am a-l rosti,
Şi-ncercam găsi o cale
Către ceea ce va fi.
Hăituiţi de-o umbră fadă,
Rătăcită-n zori de zi,
Ne-ntrebam de-or să ne vadă
Când prin cer vom rătăci.
