De multe ori alegem la-ntâmplare,
De fapt suntem aleşi, dar ni se pare,
Că noi am pus un semn de exclamare
Deşi, de fapt, era doar... întrebare!
Ori, căutând, nedrept, prin dedublare,
Alegem printr-o falsă adunare
Un sens dorit a fi o consolare
Ce se arată-a fi... o întâmplare.
În ropote de vise-n bulversare,
Reiterarea poate să repare
Un gest ce se transformă în sfidare,
Alegere ce-i iarăşi... la-ntâmplare.
Dar timpul joacă dur, prin demascare,
Paşii pe pragul marilor hotare.
De multe ori privesc spre răsărit,
Abandonând o cale prea uşoară,
Nu pot să cred că merg spre asfinţit
Indiferent la tot ce mă-nconjoară.
Extravagantul pare absolut
Lângă realul vieţilor normale,
Iar adevărul luat cu împrumut
Ucide întrebări esenţiale.
Un haos se vrea ţel împlinitor
Dorinţelor hapsâne de mărire,
Analizând în mod anchetator
Refuzul de-a trăi în adormire.
Mereu întreb şi nu primesc răspuns,
Implantul de absurd se simte-n toate...
Transfigurând destinul pe ascuns,
Reperele umane-s confiscate.
Iluzii se tot vântură prin lume...
E trist că unii vor să le consume...
Zborul spre-nalt s-a prăbuşit în noapte,
Trădat fiind, în parte chiar ucis,
Doar lacrima mă ştie că, în şoapte,
Eu am jurat să mor cum îmi e scris...
***
Şi dacă nu a fost cum mi-au ursit
Poate e vremea azi să se-nţeleagă:
În locul meu chiar moartea a murit,
Că orice legatură se dezleagă.
Oricâte lanţuri sunt, n-or să ajungă,
Să mă oprească lumii să vorbesc,
Dar gândul meu putea-va să străpungă
Hotarul adevărului lumesc.
Şi am s-arăt cu degetul, direct,
Pe cei ce n-au curajul să se-arate,
Că predicatul poate fi subiect
Când faptele-s de alţii comandate.
Că unii cred că, totuşi, la comandă
Se poate face-al altora destin,
Că viaţa e-un produs de contrabandă
Vândută-n târguri de un filistin.
Tăcerea mea, de azi, e-un ideal
Ce urmări-vor mulţi să îl obţină,
Şi vor visa mereu şi ireal
Că-or să mă vadă pus sub ghilotină.
Se mai întâmplă, trist şi iluzoriu,
Nebunii, doar cu apă, să se-mbete,
Mişcându-se în sensul giratoriu
Rememorând istorii incomplete.
***
Zborul spre-nalt va fi din nou la noapte,
Trădat fiind, nimic nu m-a ucis,
Doar lacrima mă ştie că, în şoapte,
Eu mi-am jurat să mor când îmi e scris...
Vine Crăciunul... Am şi eu pe masă,
O pâine de trei zile şi... atât...
De mine nimănui nu îi mai pasă,
Sunt doar străinul cu un chip urât.
Se-aprind lumini s-arate bucuria
Către acei ce viaţa îşi trăiesc,
La mine e-ntuneric... Doar mândria
Îmi dă puteri ca lacrimi să-mi strivesc.
Pe unde trec, pe drumurile mele,
Pe unde paşii încă mă mai duc,
Mă simt un mal lovit de valuri grele
Şi simt că moartea vreau să o seduc.
Hotare mari aş vrea să le pot trece,
Să pot grăbit să şi arăt ce pot,
Dar anu-acesta şi lumina-i rece,
Şi mă-ncălzesc arzându-mă de tot.
Sunt călator din timpuri viitoare,
Din câte ştiu puţine vreau să spun,
Aş vrea să ştiţi că prea uşor se moare,
Dar fiţi mai buni... E ziua de Crăciun.
Deodat' cu mine s-a făcut Pământul?
De ce-am lăsat să mă tot bată vantul?
Azi plec pe drum cu gând spre viitor
Să fiu aşa cum sunt: Învingător!
Oricum ar fi, un adevăr rostesc,
Cuvântul chiar şi-n taină îl grăbesc,
Şi tot privesc senin spre viitor,
Am fost şi am să fiu: Învingător!
Rostise-vor în urma mea mereu
Cuvinte să se-arate cum sunt eu,
Dar ştiu că nu-i nimic întâmplător,
Eu am destinul meu: Învingător!
Când m-a lovit din plin un uragan
Am reuşit să îi ţin piept... un an...
Acum chiar ştiu că nu întâmplător,
Dar nu mă tem, voi fi Învingător!
Şi am uitat că unii-şi mai doresc
Să creadă c-am uitat să mai iubesc,
Dar în iubire cred şi-mi e uşor
Să redevin ce-am fost: Învingător!
Zori de an se văd deja că vin,
Soarele speranţei n-a apus,
Prin lumini avem un semn deplin
Şi-l purtăm în suflet pe Iisus.
Cerul ne arată ce va fi...
Să fim buni şi plini de împliniri,
Să putem în toate izbândi,
Să lăsăm trecutu-n amintiri.
Şi de-acum lumină vom avea
Că a răsărit, din nou o Stea!
Orologii bat în pragul porţii,
Lumea are gândul clandestin,
Mai mereu se-aude glasul sorţii,
Dând de veste vremuri ce revin.
Călător prin margini de hotar,
Pradă a condiţiei de ins,
Dovedind că ura-i în zadar,
Sufletul nu vrea să fie-nvins.
Apăsat de şoapte fără glas,
Gândul e mereu hotărâtor...
Rătăcind al zilei silnic pas,
Aşteptarea vrea să fie zbor.
Pasul e un hohot interzis,
Elocvent, şi parcă inocent,
Drumul e deschis către abis,
Înclinând balanţa cu-n accent.
Greu se lasă-n lume-a se ivi.
Pravila speranţei de noroc,
Însă visul zorilor de zi
Trage ceru-n umbra unui foc.
Chiar şi dacă multe au sfârşit,
Dorul e un drum spre infinit...
