A trecut un an…

A trecut un an, iubita mea,
An cu întrebări fără răspuns,
Timpul l-aş întoarce de-aş putea,
Nu ştiu însă dacă-ar fi de-ajuns.
Aş da foc stihiilor păgâne
Ce s-au cuibărit în visul meu,
Că-ajunsese moartea să mă-ngâne,
Când spune-am că-n toate sunt tot eu.

A trecut un an, iubita mea,
An în care n-am făcut nimic,
Ştiu că e absurd, dar tot aş vrea
Adevărul să-l mai contrazic.
Eu am fost ales la întâmplare
Să-mplinesc un gând de om nebun,
Însă vina mea e mult mai mare,
Că vorbeam fără să ştiu ce spun.

A trecut un an, iubita mea,
Anul trist al paşilor pe prag,
N-am crezut nicicând că s-ar putea
Singur, spre adâncuri, să mă trag.
Azi, când ştiu hotarele strivite
De păcatul de-a mă vrea făptaş,
Mi-aş dori puteri nebănuite
Să refac al vieţii, drept, făgaş.

A trecut un an, iubita mea,
An al regăsirii prin surghiun,
Am curaj să stau în faţa ta,
Sufletul în palme să ţi-l pun.
Ştiu acum să mă arăt la lume
Ca un tot, învingător mereu,
Tu şi eu, un gând, un singur nume
Redescoperit de Dumnezeu.

Realitate de seară

Seara-i lungă... Noaptea-i mare,
Toate-s doar o întâmplare,
Plouă totuşi, plouă rece,
Trec şi eu... Şi timpul trece.

Seară-i iarăşi... Vântul plânge,
Ploaia îmi pătrunde-n sânge,
Simt o ultimă zvâcnire
Regăsită-n amintire.

Seara-i tristă... Ploaia-i deasă,
Întunericul m-apasă,
Caut vorbe nerostite
Şi dau foc unei ispite.

Seara-i lungă... Seara-i tristă,
Seară-i iarăşi... Şi există...

Concis în sens

Un cer de primăvară este viaţa,
Un cer senin găseşti mai peste tot,
Când vrei, chiar dacă plouă dimineaţa,
Tu poţi s-o faci senină, eu socot.

Din lacrima trecutului, din şoaptă,
Poţi face visul ideal suprem,
Când viaţa e legată doar de-o faptă
Să ne-ntrebăm mereu: De ce nu vrem?

La schimb, mereu găsim câte-o acuză
Şi totul pare un etern coşmar,
Problema zilei – cea mai mare scuză
Şi nu ni-i clar că trecem în zadar.

A fi o umbră… asta-i împlinirea
De care ne simţim mereu legaţi
Când, peste ani, ne doare amintirea,
Vom fi mai mult săraci decât bogaţi.

Absurdul e o plagă redeschisă
Chiar de-nţelesul gândului curat,
Înnobilând o viaţă compromisă
Cu un însemn al marelui păcat.

Ireversibil nu-i nimic în viaţă,
Suficient rămâne şi un semn,
Trecută-i noaptea... Mâine dimineaţă
Putem fi hotărâre şi îndemn.

Tu poţi schimba o simplă întâmplare
În fapt real către continuare.

Esenţiale întrebări

Mereu te simt ca pe-o-ntrebare:

De fapt, ce s-a-ntâmplat cu tine?

Prea de la sine se-nţelege

că nu e totul numai bine...

Se simt în gânduri vorbe triste

şi trist se-aşează pe hârtie,

Încearcă încă să refacă

un adevăr... Să-l reînvie...

Prin frigul nopţilor de iarnă

apar în gându-ţi doruri multe,

Întruchipând plecări amare,

când nimeni nu vrea să te-asculte.

De te-ai întoarce doar o clipă,

privind ce-a fost realitatea,

Te poti cunoaşte... Dar socoate:

ai cunoscut oare dreptatea?

Strivită de priviri fugare

ori de chemări înrobitoare,

Te-ascunzi în ceaţa dimineţii

şi parcă-ai vrea să te omoare.

Şi mă întreb... şi n-am răspunsuri

răspunsul e de fapt în tine,

E ceva ce-ai lăsat în urmă

şi te gândeşti că nu mai vine?

Eu şi viaţa, un cuvânt

Am făcut în viaţă multe,

şi mai bune, şi mai rele,

Am privit mereu spre soare,

am crezut mereu în stele.

Mi-am croit un drum spre lume

şi mai greu, şi mai uşor,

Unii mi-au ucis speranţa,

m-au gonit din lumea lor.

Chiar am vrut să fac de toate,

le-am făcut mai rău, mai bine,

Cândva îmi doream palate,

azi mă plimb printre ruine.

Am rostit un gând de ducă,

mi-era când uşor, când greu,

Frică-mi e azi de cuvinte,

un cuvânt mă simt şi eu.

Justiţie morală

Deşi întreaga lume-i împărţită
Se dă greşelii un imens temei,
Orice idee pare potrivită
Cînd poate fi-nsuşită de lachei.

Dintr-un nimic ne pomenim în crize,
Istoria e pusă peste toate,
Chiar şi în sporturi se mai fac devize
Pentru puteri ce au mereu dreptate.

În simţul tuturor e răzvrătire
Cînd toate-s pregătite din culise,
Dar lumea totuşi crede-n împlinire
Bătînd acelaşi drum ca şi Ulise.

Toţi foştii cavaleri sînt astăzi slugă
Şi s-au vîndut sintagmelor servide
Degeaba înălţa-se-vor în rugă,
Arenele de luptă sînt aride.

Chiar dacă legea se mai vrea supremă
Minciuna are dreptul absolut,
În ochii tuturor e o dilemă,
Procesul e un teatru surdo-mut.

Lacrima dimineţii

La despletirea apelor vieţii
S-a rupt chiar şi stindardul dimineţii...
Şi-n ruga răvăşirilor de lună
Rămîn enigmele să ne supună,

Iar pe decorul frunzelor sihastre
Se întunecă şi zările albastre.

Plutind spre stele, patima deşartă,
Luminii soarelui îi spune soartă.
Doar infinitul nopţilor apuse
Adună adevăruri suprapuse.

Peste decorul frunzelor strivite
Se simt doar paşi de umbre părăsite.

Deasupra lor lumina lăcrimează
Şi aripii de soare-i zice rază,
Încătuşate-n ziduri crenelate
Umbrele nopţii-s răni cicatrizate.