Scrisoare prin timp pierdut

Eu nu mai ştiu nimic de tine,
Mi te-au furat stihii străine,
Te-aştept şi eu, te-aştept mereu,
Dar tu nu vii, copilul meu!...

Crezut-ai vorbe-nveninate
Ce te-a făcut să ai păcate,
Mă rog mereu la Dumnezeu,
Eşti, orice-ar fi, copilul meu!...

Aşa mi-e dat, să mi se-arate
Oricâte fapte întâmplate,
Le ştiu... De-i bine sau e rău,
Nu-s un străin, sunt tatăl tău.

Pentru ambiţii şi minciună
Nu ne vor unii împreună,
Orice-ai greşit, te iert mereu,
Te iert mereu, copilul meu!...

Săraci de duh şi răi la fapte
Vor între noi a vieţii noapte,
Dar nu mă las, chiar dacă-i greu,
Eu lupt mereu, copilul meu!...

Absurdul încă ne desparte,
Făcând aproapele departe,
Dar ştie numai Dumnezeu
Ce mult te-aştept, copilul meu!...

Şi trece timpul tot mai greu,
Pe unde eşti, copilul meu?...

Însemn pe suflet

Parcă ireal şi incredibil,
Focul negru reuşesc să-l sting,
Şi-nteleg de ce, trăind penibil,
Unii cred că cerul îl ating.

Criza de destin restructurat
A lăsat amprente de noroi,
Şi s-a vrut ca sufletul, furat,
Să rămână pribegind prin ploi.

Răstignit de-al crucii greu însemn,
Între plus şi minus infinit,
Pragul este singurul consemn
Exilat pe vârfuri de cuţit.

Parcă-i o pecete în adaos
Sufletul strivit de-un alt contur,
Când mereu se prăbuşeşte-n haos
Acuzând pe alţii de sperjur.

Doar un semn cu umbre de peceţi
Face drum, prin nopţi, spre dimineţi.